Bd. Iancu de Hunedoara intersecție cu Căderea Bastiliei. Ora aproximativă: 11.10. O zi de joi ca oricare alta. Discut la parterul unei cladiri de birouri din această intersecție. În spate se aude un zgomot neobișnuit și puternic dar nu mă întorc imediat. Interlocutoarea mea, însă, privește pe geam și în secunda următoare își acoperă ochii, îngrozită, repetând într-una: “Oh, de ce-am văzut așa ceva?! De ce-am văzut așa ceva?!”

Rezist tentației de a întoarce privirea - de ce m-aș grăbi să-mi aduc o imagine de groază în viața mea?! Mai degrabă îmi păstrez resurse pentru persoana de lângă mine care nu reușește să se liniștească. Pare că nu poate respira și nici plânge deși cu siguranță și le-ar dori pe amândouă. Citește mai departe...

Fie că mergem la Ateneu sau la Sala Radio, fie că suntem iubitori ai muzicii simfonice sau doar iubitori ai imaginii de iubitori ai acestui gen muzical, o dată ajunşi la spectacol vine întotdeauna acel moment în care suntem puşi în faţa dilemei „Este doar o pauză între două părţi sau chiar s-a ajuns la finalul interpretării? Să aplaud acum sau să aştept?” Oricât de cunoscători am fi, va exista mereu o piesă pe care să nu o stăpânim suficient de bine ca să nu-i cunoaştem finalul – sunt atâţia compozitori moderni de care nici n-am auzit!

Şi-atunci aşteptăm, şi ştim foarte bine că va fi cineva (niciodată nu ştim cine) care va aplauda doar la momentul potrivit (de unde ştie mereu când să aplaude?!) şi-l vom urma apoi toţi care (poate) aveam îndoieli. Citește mai departe...